O furculita, un cutit, o poveste

Printi, regine mincind cu mina. Ti se pare ridicol? Ridicol li s-a parut lor sa manince cu furculita. Cu greu tacimurile s-au impus si s-au asezat la masa. Dar de atunci au ramas si si-au dovedit utlitatea.

Furculitele

O furculita mare, cu doi dinti distantati, speciala pentru agatarea bucatilor de carne si manevrarea acestora in timpul prajirii. Aceasta este stramosul furculitei pe care o stim astazi si s-a nascut in Grecia. In secolul al saptelea, la curtile regale din orientul mijlociu, aceste ustensile au inceput sa fie folosite ca ajutor la servirea mesei. In secolele 10 � 13, furculitele erau foarte des folosite in Bizant, si, de aici, au ajuns in Italia. Italienii nu au fost incintati de acestee si abia le-au folosit, pina in secolul al 16-lea.

In 1533, furculitele au trecut granita Italiei, in Franta, cind Catherina de Medici s-a casatorit cu Regele Henric al II-lea. Nici francezii nu au fost prea entuziasmati, considerind mincatul cu furculite cam "chinuitor". Englezii au adoptat o atitudine asemantoare. Aduse din Italia, in 1608, furculitele au fost catalogate "inutile". "De ce ar avea o persoana nevoie de furculite, cind Dumnezeu i-a dat miini?", era replica timpului. Doar familiile bogate le-au "adoptat", pentru a fi la moda. Scopul lor nu era neaparat utilitatea, desi erau folosite pentru servirea mincarurilor lipicioase, lichide; realizate din materiale scumpe, furculitele erau o metoda ideala pentru a-i impresiona pe oaspeti.

Furculitele au fost folosite, treptat-treptat, din ce in ce mai des. S-au dovedit foarte utile in sustinerea carnii in timp ce era taiata. Cu toate acestea, nu erau foarte eficiente pentru bucatile mai mici. Asa a aparut, in Franta, la sfirsitul secolului 17, furculita cu patru, respectiv trei dinti, usor curbati. Acum, alimentele nu mai cadeau din furculita, daca erau prea mici, si nu mai era cazul sa se foloseasca alte tacimuri in timpul mesei.

Cutitele

Cutitele au fost folosite ca arme inca din preistorie, dar de putin timp sint folosite ca ustensile la masa. In Evul Mediu, in Europa, cutitele nu erau considerate tacimuri, astfel ca, la mesele festive, fiecare oaspete isi aducea de acasa cutitul, pastrat in teaca atasata la curea. Aceste cutite erau foarte inguste si aveau virful ascutit, ce servea la ridicarea mincarii. O data ce furculitele au devenit din ce in ce mai populare ca tacimuri, virfurile ascutite ale cutitelor nu isi mai aveau rostul.

Regele Ludovic al XIV-lea a interzis forma consacrata a cutitelor, vazute ca o periculoasa arma, astfel ca virfurile au fost retezate. Aceasta masura a dus la o schimbare de design a cutitelor: virfurile au devenit din ce in ce mai rotunde si mai mari. Astfel, bucatile de mincare ce cadeau printre cei doi dinti ai furculitei puteau fi ridicate cu ajutorul cutitului. O data cu aparitia furculitelor cu mai multi dinti, cutitele s-au ingustat si s-au mai ascutit la virf.

Lingurile

Erau, inca din Paleolitic, utile instrumente folosite la prepararea hranei, fabricate din os sau lemn. Erau foarte utilizate in sudul Europei. In mod exceptional, lingurile erau realizate din materiale scumpe, din metal (aur, argint), fildes, ceramica, portelan, cristal.

In secolul 1, romanii au gindit doua tipuri de linguri, care au influentat designul ulterior: una ovala, mai lunga, asemanatoare lingurii pe care o folosim in prezent, iar a doua - rotunda, sub forma unui polonic de dimensiuni mici, folosita pentru oua.

In Evul mediu, lingurile erau fabricate din lemn sau os si erau folosite in special in timpul dineurilor. La palatul regal erau fabricate din aur si alte familii bogate preferau argintul. In secolul 14, lingurile au devenit instrumente comune, folosite de foarte multa lume. Realizate din materiale ieftine, fier, inox, oricine isi putea permite sa manince cu lingura.

Un ghid al manierelor, editat in Franta, in 1560, descria diferite obiceiuri din diverse tari europene. Astfel, pentru supa, in Germania se folosea lingura, in timp ce francezii preferau furculita, folosita pentru a consuma ingredientele solide, dupa care zeama era bauta. Italienii si nemtii puneau la masa cite un cutit pentru fiecare persoana, in timp ce in Franta pe masa erau asezate doar trei sau patru cutite.