Mancare de pere cu carne

Obiceiurile la care comunitatile omenesti, mai ales cele arhaice, renunta cel mai greu sunt cele legate de bucatarie, de felul de a gati si de a manc

Mod de preparare

Obiceiurile la care comunitatile omenesti, mai ales cele arhaice, renunta cel mai greu sunt cele legate de bucatarie, de felul de a gati si de a manca. Uitati-va prin satele noastre - urmeaza un discurs cu samana(re)torisme - pastorii si-au lepadat hainele batranesti pentru cele targovete. Plugarii nu mai joaca posovoaica, ci se bataie pe rap. Feciorii nu se mai duc la popice, in capul satului, sa parieze pe cate-o tuica, ci joaca la tevebingo, pe sute de milioane. Dar nimeni, nicaieri, nu si-a schimbat felul de a manca. Aceleasi bucate, vechi de mii de ani unele, sunt si azi bucuria meselor de oriunde. inclin sa cred ca depindem nu numai de cei sapte ani de acasa, ci si de cei sapte ani de la masa.

Sunt ani amniotici, ca sa zic asa, in care faptura ni s-a tatuat adanc cu un anume fel de mesaj al lumii, venind prin mancare, cu o anume filozofie a materiei si a spiritului ei, trecand prin fluidurile ciorbelor si alchimia tocanitelor. tinem cu dintii, la propriu, de gatelile copilariei si adolescentei, nu ne place si nu ne satura altceva, asa cum nu putem respira heliu sau fluor. „Ca la mama acasa" e un superlativ absolut la care nu renunta nimeni de buna voie, pentru ca nu poate.

Dixit si sa trecem mai departe: mancarica de pere cu carne e indiscutabil o o gateala prea putin cunoscuta, pentru cei mai multi doar o eventuala curiozitate regionala. Multora li s-a parut atat de neobisnuita, incat mi-au spus ca am inventat-o eu, ca sa-mi creasca (vorbim de metri cubi aici) cartea si, implicit, drepturile de autor (ca si cum ar putea cineva vedea drepturi de autor de la nasu' Nelu!!). Dar tocana exista, s-a pastrat, cu incapatanare, ici si colo, in Ardeal, si nu in locuri neaparat ascunse, fara sa-si fi schimbat o molecula macar, din miezul originar, ramas „ca la stra-mamele lor de acasa".

in aburii ei fierbinti si parfumati se simte o adiere de vant dulceag, venind dinspre elegantele castroane apusene, dinspre Austria si Germania, spre a se intalni cu reavanul si asprul ceaun romanesc. E o gateala compozita, ce amesteca gustul simplu si suculent al unei cinstite tocane, cu una din valorile sigure ale marii bucatarii mondiale - concep­tul de dulce-acrisor.

Taiati iute ceapa, ca tipa lumea de foame, si trageti-o in untura

Carnea, taiata imbucaturi nerusinat de mari, o aruncati langa ceapa, sa se rume­neasca, apoi o stingeti cu vin si apa, o potriviti de piper si boia si o lasati sa bol­boroseasca, acoperita pe foc mic

Pe cand tocana se inabusa, curatati perele de coaja si cotor si taiati-le in patru, apoi puneti-le la prajit, separat, tot in untura, sa faca crusta si culoare auriu-aramie

Daca tocana-i aproape gata, o sarati, acum nu mai ramane decat sa puneti si perele, un sfert de ceas, impreuna cu doua-trei frunzulite de „tarcan", si gata mancarea!